Cum vremea s-a aratat blândă în acest sfârşit de noiembrie, am hotarât să facem un hike mai spre munte. Tot scormonind de net după ceva la care să putem ajunge uşor cu trenul, un loc mi-a atras atenţia: Piatra Şoimului.
Aşa că duminică dimineaţa, devreme, pe la ora 6:30 ne-am dat întâlnire în gară. Din păcate tezele care bat la uşă, au făcut ca o bună parte din cei din clasele mai mari să nu poată veni. Iar la noi aceştia constituie grosul celor care au eşarfă, excepţie facând noile temerare venite recent de pe tărâmul lui Mowgli.
Dar chiar şi aşa, tot ne-am strâns 15, majoritatea nou veniţi în această toamnă. Doar doi "veterani": Luiza (căreia i se mai spune şi Duracell, datorită energiei inepuizabile de care dă dovadă) şi Alex (serios şi săritor la nevoie - care a fost pe post de ajutor de lider :)
Mulţi părinţi, care-şi conduceau copiii, prilej de a ne cunoaşte şi de a schimba câteva vorbe.
Fiindcă Cristi era la stagiul de animaţie de la Braşov, Cornel (lider la explo) ne-a sărit în ajutor şi i-a insoţit pe copii pe tren. Eu, din motive logistice, am plecat pe şosea, cu Buburuza proprie (o Dacie - nu vă gândiţi la altceva) imediat după ei.
Aşa că pe la 9:30 un grup vesel cobora din tren. Cum microbuzele spre mănăstirea Humorului nu circulă duminica (deşi un nene de prin zonă ne spusese contrariul), am hotărât în cele din urmă că decât să ratăm tura şi s-o luăm pe jos cale de 5km dus + alti 5 la întors, mai bine o fac eu pe taxiul :)
Aşa că după ceva dute-vino (cu un popas intermediar la mănăstire) ajungem şi noi pe la 11:30 la ramificaţia spre Pleşa, un sătuc situat pe culmea muntelui, pe drumul ce leagă Solca de valea Humorului.
De aici bagajele în spate şi la deal. Duracell ca de obicei, în faţă şi doar fluierul lui Corny o aducea în pluton. Începem să urcăm tot mai pieptiş pe uliţa satului.
Salut o batrânică şi cum avea chef de vorbă mai aflu câte ceva despre istoria locurilor.
Pleşa (Plesza) este un sat aparţinând de comuna Mănstirea Humorului şi este locuit în exclusivitate de poloni veniţi din ţinutul Czadca. Cândva erau mult mai numeroşi dar acum mai sunt aici doar cca 50 de familii, majoritatea plecând din tară imediat după război, în timpul foametei. Tot de la ea aflu că biserica din sat, s-a vrut a fi înalţată chiar lângă Piatra Şoimului dar terenul prea slab nu a permis.
Mai un popas, mai o privire aruncată prin jur şi iată-ne sus pe culme. Aici părăsim drumul mare, care coboară spre Solca şi o luăm la dreapta, pe liziera pădurii.
După nici 10 min de mers ajungem la Piatra Şoimului. O privim doar în treacăt, remarcănd sculpturile facute de un meşter din sat. Mai mergem puţin şi ajungem şi la obiectivul nostru, o stâncă ce nu poartă niciun nume, aflată în apropierea lizierei. Creştetul ei este împodobit cu un vechi blazon, amintind de vremurile de demult şi probabil de locurile de origine ale localnicilor.
Popas. Se scot izolirele, apoi apar şi sandwich-urile de prin rucsaci ca să prindem puteri. Pentru ce? Pentru iniţiere în alpinism, că doar şi de aia am batut atâta cale pănă aici!
Stănca cu blazonul, se dovedeşte a fi un devărat iceberg! Ce vedeam noi dinspre lizieră era doar vârful lui. De cealaltă parte, peretele era cu adevărat impresionant iar zona curată, unde nu exista pericolul sa desprinzi vreo piatră cu coarda în timpul coborării, măsura peste 35m.
Amarez coarda la un fag solid şi fac o primă coborâre pentru a curăţa traseul.
De jos, aud deja remarci de genul: Aaa! Dar e uşor, uite ce repede se coboară!
He, he! Să va vedem şi la fapte!
Primii trei au fost selecţionaţi de Corny după criteriul: care un fost mai cuminţi pănă acum. Votanţi au fost chiar ei, temeararii, ca să nu fie cu supărare.
Urcăm cu totii abrupt, prin pădure, către platforma de pe vârful stâncii. De aici de sus parcă e altfel. Galeria de jos, pare a fi din neamul furnicilor. Poate oleacă mai mare, de vină or fi emoţiile!
Acum nu mai e aşa mare înghesuială, la care coboară primul.
Le explic cum stă treaba cu rapelul, cum se controlează viteza de coborâre, care e poziţia pe stancă pentru a nu aluneca oricât ar fi de netedă. Şi acum, după teorie, urmează practica.
Casca pe cap, hamul reglat pe corp, trecut coarda prin optul de rapel, prinsă şi cea de-a doua coardă pentru asigurare (astfel încât chiar dacă cineva se sperie şi nu face ceva corect, să poată fi coborât în siguranţă pe sol) şi gata de start.
Oare o să ţină? - intreabă unii privind spre copacul de care e legata coarda - deşi e ditamai copacul :D
Coarda nu se rupe? - întreabă alţii şi se mai liniştesc puţin când află ca ţine peste 2000kg, dar tot nu sunt prea convinşi :)
Carabinierele parcă par şi ele cam subţiri acum când ştii că depinzi de ele, asta în ciuda faptului că au inscripţionate pe ele sarcini de peste 2500kg.
Dar până la urmă, unul câte unul, îşi fac cu toţi curaj şi încep coborârea. Mai timid la început, cum e şi normal, apoi când ajung în zona cu adevărat verticală a stâncii cu ceva emoţii, pentru ca spre final sa-şi dea seama care e poziţia corectă şi să capete curaj. Desigur odată ajunşi pe pământ, totul devenea ceva banal şi ei erau acum erau experţi :))
Să nu uităm şi galeria, care a fost alături de protagonişti tot timpul, încurajându-i de zor.
Din păcate, datorită zilei scurte, peretului înalt, emoţiilor şi timpului pierdut la început cu aşteptarea micobuzului, au reusit sa coboare doar 7. Restul pe data viitoare. Asta e!
Teona, să ştii că nu am uitat! Tu o sa fii prima care va face coborârea la următoarea lecţie de alpinism.
Strângem bagajele, avem grijă să nu lăsăm nimic în urmă şi la drum.
Sub culorile calde ale soarelui de toamnă târzie, refacem în sens invers traseul de dimineaţă. Unii mai zglobii, alţii mai obosiţi sau cu dureri în picioare de la încalţările nu tocmai potrivite cu pietrele de pe drum. Ajungem şi la şosea, unde reîncepe taximetria, cu popasul deja clasic la manăstire (spre bucuria vănzătorilor de suveniruri care le-au spus că nici vara nu au vânzare aşa de bună!).
Ne regrupăm cu toţii în gară, cu mai bine de 30 min înainte de plecarea trenului.
De aici eu o pornesc spre Paşcani, unde mai avem ceva de organizat pentru cercetaşii mai mari dar asta e altă poveste. Oricum la ora 19:45 sunt iar în gara, alături de părinţii care-şi aşteaptă copii. Vine şi trenul. Râsete, voie bună, cum e şi normal la cercetaşi. Încheiem activitatea cu ruperea cercului, cerc din care fiecare ia cu sine o bucăţică pentru a o duce acasă, pentru a-i aminti de clipele petrecute împreună. De data asta a fost "chibritul", că tot se potrivea orei înaintate şi oboselii acumulate de peste zi.
Mai multe detalii despre zona în care am fost puteti afla la:
http://romania-natura.ro/node/81http://romania-natura.ro/node/82Titus Hen
