Vă las acum în compania gâdurilor exprimate de una din participantele la stagiu, participantă care a avut amabilitatea să-mi permita reproducerea lor aici.
Pagină dintr-un jurnal reflexiv
Cercetaş, pe cine iubeşti? Ştii că eşti la Tribunalul Tăcerii? Povesteşte-ne visul tău şi o să-ţi arătăm ce a născocit fantezia Pictorului... cuvinte magice al căror înţeles ascuns aveam să-l descopăr ceva mai târziu...
O ultimă ocheadă în jur. Nu mi-am uitat nimic. Verific chingile rucsacului adulmecând izul încă persistent de cozonac. Pornesc la drum cu sufletul încărcat de un amestec aproape nefiresc de încântare şi teamă. Imi doresc să urmez un curs de animaţie încă de pe vremea când nu ştiam că există, iar acum mi s-a ivit ocazia. Încantare, clar! Dar teamă...?? Poate datorită meleagurilor, a oamenilor noi, sau, mai bine, teama de a nu mă purta prea formal într-un cadru cu totul nonformal...
Punctul terminus se dovedeşte a fi un loc împădurit, ferit de zgomotul civilizaţiei, un spaţiu parcă suspendat în timp, în inima căruia s-a cuibărit hanul transformat de imaginaţie într-un tainic castel medieval. În interior e forfotă. Descopăr cunoştinţe mai vechi, dar şi lideri noi cu care mă împrietenesc repede, fără acea sfială caracteristică oricărui început. Simt cum problemele existenţei cotidiene se estompează, hârtii-rapoarte-examene-responsabilităţi-dureri, chiar şi tristeţea crizei sunt uitate pentru câteva zile, lăsând loc dorinţei de a trăi clipa din plin, într-un univers al bunei dispoziţii.
Cercetaş, pe cine iubeşti? Aminteşte-ţi visul tău şi poate vei afla ce e Corabia nebunilor...
Ar fi greu de cuprins în câteva cuvinte tot ce a urmat. Dacă într-o pastilă găsim într-o formă comprimată esenţa unor elemente folositoare organismului, tot aşa, la acest stagiu, fiecare zi a concentrat o multitudine de jocuri, informaţii, discuţii-dezbateri-analize-interpretări, discuţii la dezbateri, simulări sau puneri în practică pe viu pentru fişele de activităţi minuţios gândite, glume, cântece, provocări de tot felul şi multe alte ingrediente miraculoase, seminţe de idei pe care fiecare participant le-a luat cu sine pentru a le îngriji mai târziu în pământul de acasă. Tinereţe, entuziasm, foarte bună pregătire, spirit ludic şi multă seriozitate în muncă, sunt câteva dintre calităţile pe care le-am observat la cei trei dirijori ai sesiunilor, care se constituie în tot atâtea dovezi că lucrurile ies întotdeauna la superlativ când le faci cu pasiune. De altfel, în acea atmosferă, diferenţele de vârstă sau de orice altă natură nu mai contau, pentru că cercetaşul înţelege că oricine poate transmite ceva din partea lui de viaţa, că realitatea are atâtea faţete câţi privitori găseşte şi de aceea acceptă cu bucurie diversitatea părerilor, fiind încântat de tot ceea ce mintea umană poate crea într-un scop constructiv.
Hei, cercetaş, pe cine iubeşti ?
Iubesc soarele şi ploaia, abisurile înălţimilor şi profunzimile mării, pastelul cald al înserării şi prospeţimea din fiecare răsărit…iubesc pamânt şi cer, mlaştini şi stele…dar, mai presus de toate, îl iubesc pe Creator.
In cancelarie îmi sunt cerute amănunte. Gândesc ca dacă tot mi-am luat pastila de fericire, e timpul s-o transmit şi altora. Mai ales că nu are efecte adverse. Constrânsă de timpul scurt al pauzei încep să exemplific un joc, să povestesc energic cum am participat la o cursă imaginară de cai, în care Pârjoală, calul pe care pariasem, a pierdut în ultima clipă împiedicându-se de un obstacol la fel de imaginar, să arăt cum se mişcau găina, cocoşul, caii şi căluţii dintr-o binecunoscută poveste. Peste întinderea albă a unei condici o voce clară mă compătimeşte : Trebuie s-o înţelegeţi, trăieşte încă în lumea de acolo…Devin mai atentă şi mă uit în jur: simpatie, nedumerire, acceptare, indiferenţă... Mă întorc cu ochii minţii la oamenii din „ acea lume”, idealişti pentru care un zâmbet valorează mai mult decât tot aurul din lume, ai căror ochi sinceri te lasă să le pătrunzi până în străfundul sufletului. Neavând nimic de ascuns, ei sunt conştienţi că nu informaţia face diferenţa, ci modul în care noi ne folosim de ea. Si iarăşi îmi îndrept gândul de data aceasta spre adolescenţa mea, nu aşa cum a fost, ci aşa cum aş fi vrut să fie…
Cercetaş, îndrazneşte şi spune : Pe cine iubeşti ?
Iubesc şi-atât. N-ar trebui să fie de ajuns ?…
De obicei, la întâlnirile cercetăşeşti îmi vin în jur de zece lupişori. Săptămâna aceasta au venit de trei ori mai mulţi. Cât o clasă întreagă ! M-am gândit că pe undeva a răsuflat informaţia că m-am întors cu jocuri noi, apoi mi-am dat seama că e primăvară, iar copiii, sătui de spaţiul închis al unei camere, au nevoie să-şi umple timpul liber cu activităţi plăcute şi antrenante. Alternative sunt puţine sau mai deloc, şi apoi tot noi, adulţii, ne plângem că nu-i putem urni din faţa calculatoarelor. In plus, au nevoie de un spaţiu în care regulile nu le sunt impuse din exterior, ci le creează singuri, în care au parte de atenţie, un mediu în care le sunt dezvoltate personalitatea, creativitatea, spiritul de iniţiativă, aptitudinile şi pasiunile prin intermediul jocului, în care capătă sentimentul propriei valori. Ar putea la fel de bine să fie copilul meu sau al tău …
Si totuşi, cercetaş, pe cine iubeşti ? Hai, spune-mi crezul tău !
Iubesc arta în toate manifestările ei şi chiar mai mult…Iubesc oamenii şi frumosul din oameni pentru că ştiu că toţi putem fi fericiţi oriunde şi oricând atunci când ştim cum să privim.
Aşa cum am perceput-o eu, cercetăşia nu este o lume aparte, ci o stare de spirit. Ea, cercetăşia, are porţile deschise pentru oricine crede că poate aduce o îmbunătăţire lumii în care cu toţii trăim. In schimb, oferă o varietate de metode şi mijloace, extrem de utile în viaţa de zi cu zi, aşa cum a fost şi în cazul Stagiului de Animaţie de la Paşcani.
Ana Moşescu
Iveşti, 18.04.2010
Mai multe despre cercetaşii din Iveşti puteţi afla la:
http://anamosescu.wordpress.com/
