Hike Rarău

Cum iarna se cam lasă aşteptată pe melegurile noastre, am pornit noi către ea.
Aşa se face că sâmbătă 5 februarie, 19 cercetaşi (1 lupişor, 12 temerari, 2 explo şi 4 lideri) se adunau dimineaţa devreme în gara din Paşcani.
A urmat de acum tradiţinala schimbare de trenuri din Suceava şi pe la 11 am ajuns în Câmpulung Moldovenesc, punctul de plecare spre Rarău.

Aici bagajele mai mari sunt încarcate intr-o masina de teren care le va duce sus la cabana Rarau iar noi pornim sa parcurgem pe jos cei 14 kilometri ai drumului forestier.
E soare, nu foarte frig, asa că drumul este placut.
În curând ieşim dintre casele din oraş si trecem printr-un mic sector de chei sapat de pârâul Izvorul Alb, cel de la Piatra Buhei.
Apoi dupa alţi 2-3 kilometri, valea largă se termină şi începe pationarul, o zonă în care apa a îngheţat şi a acoperit cu gheaţă groasă drumul. Ceva mai încolo, într-un loc mai însorit facem un prim popas pentru odihnă şi ceva gustări.

Urmărim în continuare serpentinele şoselei până la schit, unde facem un alt popas şi ne refacem proviziile de apă. De aici în sus vom intra cu adevărat în munte. Părăsim şoseaua şi pornim să-i tăiem serpentinele pe marcajul turistic. Pentru cei mai multi este primul contact mai serios cu muntele, iarna. Panta creşte şi deja grupul începe să se rupă. Aici în umbra pădurii e prea frig ca cei din faţă să poată aştepa codaşii mult timp, aşa că păstrăm un lider în faţă, unul în spate şi ne înşiruim pe potecă. Din loc în loc mici popasuri, cât să ne tragem sufletul şi să mai bem un ceai cald din termos. Zăpada, care jos lipsea cu desăvârşire, începe să se facă simţită dar este totusi mică, nu trece de 15-20 cm. Ajungem în sfărşit la intersecţia cu drumul ce vine din Pojorâta. De aici mai e putin dar începe şi vântul. Primii au ajuns sus pe la ora 15. Ultimii, cca 20 de minute mai târziu (câţiva chiar fentând ultimele sute de metri, mulţimită d-lui Voicu de la Salvamont), deci am facut traseul chiar putin mai repede decât ne-am propus iniţial (5 ore), e drept ajutati şi de frigul ce nu prea te îmbia la popasuri prelungite :)

Ne-am luat în primire locurile în camerele cu paturi suprapuse, ne-am schimbat hainele, încălţările ude şi apoi la masă! După atâta efort era şi cazul :) Bunătăţile înşirate pe masă au dispărut cât ai clipi.
A urmat o seară frumoasă cu cântece la chitară până pe la ora 21, când vrând-nevrând Moşul Ene a cam venit să ne cheme în lumea viselor. Ei, acuma după ce s-au văzut urcaţi prin paturi, unii au mai încercat să-l păcălească dar nu au reuşit prea mult timp :D
A doua zi ni s-a spus că de mult nu s-a mai auzit o chitară pe acolo (4 ani cică, deşi parcă nu-mi vine a crede) şi că toţi au fost placut impresionaţi de comportamentul cercetaşilor, aşa că vom fi oricând bineveniţi.

Dimineaţa ne întîmpină cu ceaţa şi vant, dar asta nu ne-a impiedicat să ne ţinem de programul planificat de acasă.
Scularea la 7:30, până la ora 9 mâncare şi pregătit bagajele pentru coborăre. Apoi a urmat "cireaşa de pe tort", turul Pietrelor Doamnei şi vizita la sediul Salvamont.
Pornim pe poteca marcată cu cruce albastră, ce urcă pe la baza Pietrei Mari. Ajungem în şa dar ceaţa e aşa de deasă încât trebuie să mă creadă pe cuvânt ca deasupra noastră se înalţă un perete de aproape 100m. Sper să reuşim să ne luăm revanşa la vară şi eventual cei mai curajoşi şi pricepuţi, chiar să urce pe vărf. Până una alta, începem să urcăm şi să coborâm prin vălmăşagul de bolovani adunaţi la baza pereţilor. Asta în loc de gimnastica de dimineaţă :)
Cu atenţie, încet-încet, parcurgem porţiunea mai dificilă şi intrăm iar în pădure. În sfărşit apare şi mult aşteptata zăpadă mare, prilej de joacă şi trânte care mai de care mai artistice.

Renunţăm să mai urcăm pe Vf. Rarău datorită ceţii dese, care venea în valuri şi a vântului ce viscolea zăpada, aşa că o luăm către sediul Salvamont. Aici suntem întâmpinaţi de dl. Voicu, şeful formaţiei Salvamont Suceava, care ne spune câte ceva despre ce înseamnă să fii salvamontist şi ce trebuie făcut ca să nu fim puşi în situaţia de a-i chema în ajutor. Soarele parcă ar vrea şi el să vadă ce facem, aşa că mai ridică puţin ceaţa. Astfel putem vedea pentru prima dată cerul albastru, culmea alba a muntelui şi releele de pe vârf.

Din păcate timpul ne presează aşa că o luăm îndărăt către cabană.
Mai stăm puţin în faţa semineului la căldura plăcută a focului de lemne, mancăm de prânz, ne luăm rămas bun de la cabanier şi la vale!
Parcă e mai bine decât la urcare. Nu mai întreabă nimeni cât mai avem :))
Ba tras cu "faraşul", ba pe fundul propriu, ba pe picioare, nici nu ştim când ajungem iar la schit.

Cum avem timp destul şi vremea s-a facut frumoasă, profităm de o coastă însorită pentru a face un popas mai lung. Iarna am lăsat-o în urmă, doar ceţurile care încă se mai fugăresc peste creastă ne mai aduc aminte de ea.
Aici e soare, cald şi bine iar prin iarba găsim chiar şi o brănduşă.

Pe la 16 ajungem şi în gară, unde se trece la schimbarea hainelor/şosetelor/încălţărilor ude. După ceva peripetţii cu doamna de la casa de bilete, reuşim să ne vedem în tren cu toţii.

Au urmat alte căteva ore de cantece şi voie bună iar pe la 19:30 am "rupt" cercul în gară şi ne-am îndreptat fiecare pe la casele noastre, obosiţi dar fericiţi şi cu sufletul plin de frumuseţile văzute şi de atmosfera frumoasă care a domnit pe parcursul celor două zile.